Statutul Juridic


Insula Serpilor, pamant romanesc

Din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat indeaproape soarta gurilor Dunării, a Dobrogei si Deltei Dunării.

Iniţial, a aparţinut geto-dacilor, până când a inceput colonizarea greacă.

Intre sec. VII - VI i.Hr. Miletul devine stăpân al ţărmurilor Mării Negre (intemeind coloniile Histria şi Tomis).

Din sec. VI i.Hr., supremaţia revine dorienilor care vor intemeia cetatea Callatis. In toată această perioadă, Insula Şerpilor s-a aflat sub controlul Histriei.

In timpul lui Burebista, insula a fost in stăpânirea dacilor.

Sec. I - III d.Hr.: Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor vor fi sub dominaţia Imperiului Roman.

Dupa căderea Imperiului Roman (395), Dobrogea va deveni una dintre cele 12 dioceze ale Imperiului Roman de Rasarit, Scitia Pontica, cu capitala la Tomis.

Intre sec. IV - VII, Dobrogea a devenit provincie de sine stătătoare, Scythia Minor (Scitia Mica), avand implicit in autoritate Insula Şerpilor.

Intre sec. VIII - X, Dobrogea cu pertinenţele sale teritoriale a intrat in componenţa Scitiei Bizantine; stăpânirea bizantină durează până la căderea Constantinopolului, la 12 aprilie 1204.

Din sec. XIII, incepe infiltrarea populaţiei musulmane in Dobrogea.

Locul bizantinilor a fost luat de Veneţia, pentru scurtă perioadă, apoi de Genova, puterea maritima care va domina Marea Neagra până la 1475, marcînd o epocă de prosperitate economică.

1388 - Mircea cel Bătrân intră in stăpânirea Dobrogei, pe care o unifică cu Ţara Românească, asigurându-şi controlul gurilor Dunării şi ţărmului Mării Negre.

Roman Muşat, Alexandru cel Bun, vor ajunge şi ei până la ţărmul mării.

Cucerirea Cetăţii Chilia de către Baiazid al II-lea, 1484, va transforma Marea Neagră in "lac otoman";

In sec. al XV-lea, Dobrogea va cădea sub stăpânire otomană. Timp de aproape 4 secole, aceste teritorii, inclusiv Insula Şerpilor vor fi sub dominaţie otomană.

Urmând politica lui Petru cel Mare, "eu nu caut uscat, ci apă!", ţarii Rusiei au si-au stabilit drept ţintă Marea Neagră;

Ţările Române au suferit 12 invazii ruseşti: 1711, 1736-1739, 1768, 1787, 1806-1812, 1828-1834, 1848, 1853, 1878, 1916-1920, 1920-1940, 1944.

In urma razboiului ruso-turc (1806-1812), insula e ocupată abuziv de ruşi (până in 1854), neapărând menţionată in Tratatul de pace de la Bucureşti, din 1812.

Războiul ruso-turc din 1828 -1829, incheiat cu Pacea de la Adrianopol (2-14 septembrie 1829), pune capat statutului de "lac turcesc" al Mării Negre, iar cetăţile Turnu, Giurgiu şi Brăila au redevenit, din raiale, oraşe ale Ţării Româneşti. Rusia ţaristă va institui un protectorat asupra Principatelor.

Nici in Tratatul de la Adrianopol nu apare menţionată Insula Şerpilor, dar Rusia o stăpâneşte de facto.

Imperiul Otoman cedează Rusiei (deşi nu-i apartineau), cele 3 braţe ale Dunarii: Chilia (1812), Sulina (1826), Sfantu-Gheorghe (1829).
Rusia va deveni astfel stăpâna Mării Negre, a Deltei Dunării şi a Gurilor Dunării, construind pe insula, in 1842, un far pentru dirijarea navigatiei pe Marea Neagra.

Razboiul Crimeii, declansat la 4-16 octombrie 1853, va conduce la invadarea şi ocuparea Principatelor (octombrie 1853 - septembrie 1854) de către armatele ruseşti. Congresul de Pace de la Paris, 1856, va consfinţi inlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Romîne, care vor rămâne sub suzeranitate otomană, dublată de o garanţie comună a marilor puteri europene. Congresul de Pace de la Paris nu face referire la Insula Şerpilor, care fusese ocupată militar de Austria, in 1854.

La 31 decembrie 1856 are loc o nouă consfatuire a puterilor europene; la 6 ianuarie 1857, acestea aprobă un protocol conform căruia Insula Şerpilor şi Delta Dunării revin Turciei, care le va stăpâni până la 1878, Turcia avand obligatia de a intretine un far pentru navigatia pe Marea Neagra.

29 aprilie/11 mai 1877, România declară stare de razboi cu Turcia.

9/21 mai 1877 - România işi proclamă independenţa de stat.

In urma războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878 atribuie Insula Şerpilor, Delta Dunării şi Dobrogea României. In schimb, judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, din sudul Basarabiei, vor fi anexate Rusiei ţariste.

La 14-26 noiembrie 1878 Dobrogea revine oficial la România, administraţia oficială fiind preluată la 23 noiembrie -5 decembrie.

La 12 aprilie 1879 se desfăţoară formalităţile oficiale de reunire a Insulei Şerpilor cu Romînia.

Până in 1947, Insulei Serpilor va aparţine României.

In august 1944 (la o data situată intre 26 si 30 august), Insula Şerpilor este ocupată de forţele navale sovietice, deşi România ii devenise aliat.

10 februarie 1947 - Tratatului de pace. Insula Şerpilor, ea nu a făcut obiectul discutiilor în Comisia politică şi teritorială; nu a apărut mentionată expres nici în documentele Conferinţei de pace şi nici în art.1 şi 2 ale Tratatului de pace din 10 februarie 1947.
Ea apare înscrisă în Anexa nr.6 a Memoriului României înaintat Conferintei de pace şi în Anexa nr.6 a Tratatului de pace, documente care făceau (şi fac!) dovada întinderii drepturilor teritoriale ale României.

Pe harta la care face referire art.1 al Tratatului de pace (Anexa 1), frontiera dintre România şi U.R.S.S. în sudul Basarabiei era fixată pe braţul Chilia până la vărsarea acestuia în Marea Neagră, apoi în largul mării la nord de Insula Şerpilor, ceea ce constituia o recunoaştere juridică internaţională a faptului că Insula Şerpilor era parte integrantă a teritoriului României. Practic, se menţinea, în continuare, statutul ei juridic stabilit prin Tratatul de pace de la Berlin (1878), recunoscut prin Tratatul de pace de la Paris (1920), nemodificat în urma celor două note ultimative sovietice (26 şi 28 iunie 1940), care nici măcar nu o menţionau.

Semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947 de către România, pe de o parte, şi Puterile Aliate, pe de altă parte - între acestea numărându-se U.R.S.S. şi Ucraina! -, ratificarea acestui Tratat de către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.- ului, precum şi de către celelalte state semnatare ale Tratatului, sunt tot atâtea recunoaşteri ale faptului că în anul 1947, de jure, Insula Şerpilor aparţinea României.

Aceasta era situaţia de jure a Insulei Şerpilor, de facto, între august 1944 - februarie 1947 insula s-a aflat sub ocupaţie militară sovietică, fapt pe care delegaţia României la Conferinta de pace de la Paris - având în vedere statutul U.R.S.S.- ului în cadrul Conferinţei, presiunile făcute asupra delegatiei române, jocul pro-Moscova făcut de americani şi britanici (în special), ocupaţia militară sovietică asupra României, tratarea noastră între învinşi nu între învingători - nu i-a ridicat oficial (având multe alte lucruri, realmente mai importante, de rezolvat), şi chiar dacă l-ar fi ridicat ("soarta" Basarabiei, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei, braţului Chilia şi a insulelor de pe acest brat fiind elocventă pentru modul "cum" au rezolvat Puterile Aliate "problemele" teritoriale româno-sovietice), tot nu ar fi obtinut câştig de cauză!

La 4 februarie 1948, delegaţiile române si sovietică semnează:

1. "Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română"

2. "Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat intre Republica Populara Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste". Acest protocol, pregătit de miniştrii de externe al României, Ana Pauker, şi al URSS, V.M. Molotov, preciza, printre altele, ca "Insula Şerpilor, situată in Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră in cadrul Uniunii R.S.S".

Acest Protocol a fost semnat oficial de către V.M. Molotov (ministrul de externe al URSS) şi Petru Groza (prim-ministru al României). Semnarea acestui document fusese hotărâtă incă de la Bucureşti, de către Biroul Politic al CC al PCR format din Hannah Rabinsohn (Ana Pauker), Gheorghe Gheorghiu-Dej, Luka Laszlo (Luca Vasile ) şi Burach Tescovici (Teohari Georgescu).

La 23 mai 1948 este semnat, pe teritoriul Insulei Şerpilor, procesul verbal de predare-primire a insulei, de catre Nikolai Pavlovici Sutov, primsecretar de ambasadă, reprezentand MAE al URSS, şi Eduard Mezinger (Mezincescu), reprezentantul MAE al Republicii Populare Române.

1948 - 1991, Insula Şerpilor a fost bază militară sovietică, şi cel mai puternic centru de ascultare al fostei URSS din intreaga Europă de Est.

Din 1991, Insula Şerpilor a devenit bază militară ucrainiană.

(Insula Şerpilor, Dr. Dominuţ Pădurean, Ed. Muntenia, Constanţa, 2004, p. 178-369)