«« inapoi  |

"Cui prodest?"
Zoe Petre (Ziua, 01/10/2004)


Recentul contencios romano-ucrainean a scos la iveala un fapt ingrijorator, anume acela ca mediile informate, romanesti si ucrainene, - analisti, publicisti, politologi si politicieni - sunt, cu cateva laudabile exceptii, la fel de impermeabile la imperativele majore ale unei relatii romano-ucrainene solide si, pe cat posibil, cordiale.

Ucraina detine, prin voia lui Stalin, vechi teritorii romanesti pe care tratatul de pace de la Paris i le-a confirmat, ceea ce nu are cum sa suscite valuri de simpatie in Romania. Dar si noi uitam ca, daca acum jumatate de veac, din punctul de vedere al romanilor, armata noastra se lupta cu "Rusia bolsevica", cele mai dezagreabile amintiri despre ocupatia romaneasca le au ucrainenii, nu rusii - ceea ce nu le provoaca numaidecat sentimente calde, tovarasesti. Prezenta unei minoritati romanesti semnificative pe teritoriul Ucrainei a suscitat in ambele tari reactii intru totul similare cu cele care au poluat relatiile romano-maghiare: societatea romaneasca s-a simtit solidara, cel putin retoric, cu romanii din Ucraina, care nu duce lipsa nici ea de Vadimii si de Funarii proprii.

N-ar trebui totusi sa uitam un fapt esential inca din vremea lui Bogdan Hmelnitki: o Ucraina supusa Moscovei a fost si a ramas piatra unghiulara a imperialismului rusesc in Europa. Atata vreme cat Rusia a stapanit Ucraina, Imperiul nu a incetat sa vizeze controlul asupra Marii Negre si a stramtorilor, sa subjuge Polonia, sa vizeze dominatia asupra spatiului german. O Ucraina independenta este, dimpotriva, singurul obstacol in calea acestui "Drang nach Westen" al Rusiei, limitandu-i drastic sfera de interese in Europa Centrala si de Sud-Est. Daca Ucraina nu si-ar fi castigat independenta, Rusia nu s-ar fi resemnat niciodata cu extinderea NATO la Marea Neagra. De partea cealalta, deschiderea Ucrainei catre Occident depinde de relatia cu Polonia si cu Romania, tot asa cum deschiderea catre vest a Romaniei depinde de o relatie cordiala cu Ungaria.

Aceste ratiuni majore au dus la tratatul din 1997, mult prea des hulit de persoane care nici nu s-au ostenit sa-l citeasca, cu atat mai putin sa-i inteleaga contextul si ratiunea. Pana la alegerile din 1996, dominanta strategica a politicii externe romanesti nu incetase sa fie cea a relatiei cu URSS, apoi cu Rusia ca stat succesor al Uniunii. La inceputul lui decembrie 1996, armata ucraineana isi programase mari manevre pe Prut, oprite printr-un telefon al presedintelui Kucima chiar in timpul intalnirii de la Madrid cu noul presedinte al Romaniei. Orice afecte, amintiri istorice sau pulsiuni revendicative au palit in fata interesului national pe termen scurt, mediu si lung.

Tratatul din 1997 a consacrat frontierele stabilite la sfarsitul razboiului, pe care, in 1975, la Helsinki, comunitatea internationala decisese sa nu le mai puna in discutie; ca si Polonia, Germania sau Ungaria, Romania accepta o realitate dureroasa, dar ineluctabila. In schimb, teritoriile care nu fusesera delimitate prin tratatul de la Paris - in speta, Insula Serpilor - ramaneau obiect de negociere bilaterala. Un text recent al dlui Arachelian atribuie presedintelui Constantinescu - cu toate epitetele uzuale - o fraza pe care acesta nu a rostit-o si nu a gandit-o niciodata. Niciodata Emil Constantinescu nu a afirmat, sugerat sau implicat macar, in public sau in conversatii particulare, ca Insula Serpilor ar reprezenta o posesie legitima a Ucrainei, si nu pot sa ma mir indeajuns ca dl Arachelian pune intre ghilimele o minciuna. Tratatul din 1997 consemna, dimpotriva, ca, din punct de vedere al statului roman, Insula Serpilor si platoul continental din jurul ei NU apartin de drept Ucrainei, dar ca, de vreme ce Ucraina nu accepta acest punct de vedere, se va negocia, sau se va arbitra.

Curajul politic de a incheia acest tratat e perfect comparabil cu curajul de a sustine deschis interventia NATO in Kosovo. Ambele acte - platite, ambele, cu un enorm pret politic intern - au oferit Romaniei posibilitatea strategica a integrarii in NATO. Singur tratatul cu Ucraina a redus la tacere vocile care denuntau pretinse intentii iredentiste ale Romaniei in genere si ale guvernarii CDR in special, cu scopul de a bloca invitarea tarii noastre in NATO. Singur tratatul a permis punerea in opera a unei strategii regionale comune, romano-polone, menita sa ancoreze pe termen lung Ucraina in relatia ei cu democratiile occidentale. Cine se grabeste sa spuna ca Romania nu a avut niciodata o viziune strategica a relatiilor cu Ucraina ar trebui sa observe ca prima vizita de stat a presedintelui Constantinescu, in 1997, a fost la Varsovia - si ca, in genere, a existat o logica intrinseca a acestor vizite, foarte deosebite de turismul prezidential practicat cu atata succes de dl Iliescu.

Dupa 2000 toate raporturile cu vecinii, inclusiv cele cu Ucraina, au fost tratate cu o pagubitoare aroganta. Vidul de proiecte promovat de echipa Iliescu-Nastase-Geoana in locul unor politici regionale este rezultatul miopiei intelectuale si strategice a acestui trio, care nu catadicseste sa trateze, in contextul international, decat cu cei "doi mari" - SUA si Rusia - de parca Romania ar fi Franta. Zadarnic se tot revendica marii specialisti PSD de la Titulescu daca, incrementi in logica de putere a secolului al XIX-lea, n-au priceput nici macar acum rostul "micilor Antante".

In 2000, Ucraina avea o strategie de securitate care consemna apropierea de UE si chiar de NATO ca pe o prioritate a politicii sale externe. Recent, Kievul a adoptat o strategie de semn contrar, renuntand la stabilirea unei relatii privilegiate cu vestul si concentrandu-se exclusiv asupra raporturilor cu Moscova. Orbirea, mai mult sau mai putin intamplatoare, care a inghetat relatiile romano-ucrainene - si care acum le face sa dea in clocot - a avut drept rezultat faptul ca si Romania, si Ucraina, au ratat o oportunitate majora pentru obiectivele lor strategice pe termen lung. Ca in romanele politiste, ma intreb "cui prodest?". Cui ii foloseste, cine jubileaza si cine triumfa pe seama acestui esec?



«« inapoi  |