«« inapoi  |

Probleme litigioase româno-ucrainene.Platoul continental cu Insula Şerpilor
Corneliu Filip, doctor în istorie (Evenimentul, 21/10/2006)

Aşa cum am constatat deja, problemele litigioase româno-ucrainene se concentrează în zona Gurilor Dunării şi Mării Negre şi au la bază nu atît revendicări teritoriale propriu-zise, pentru că între cele două state există deja un tratat semnat pe 2 iunie 1997 la Neptun, cît interese strict economice legate de dorinţa părţii ucrainene de a exploata în folos propriu, fără a ţine cont de vecin, resurse financiare de pe urma vaselor la gurile Dunării ori a resurselor naturale, adică petrol şi gaze, din platoul continental al Mării Negre.


Autorităţile politice de la Kiev şi grupurile de interese economice pe care le reprezintă consideră că, dacă sînt succesoarele Uniunii Sovietice prin teritoriile pe care ultima le-a dobîndit prin măsuri de forţă la finele războiului mondial, au moştenit şi stilul de a trata problemele politico-diplomatice sensibile în aceeaşi manieră. Dacă problemele legate de construirea abuzivă a canalului Bîstroe pentru navigaţia intensă maritimă şi fluvială, neţinînd cont de problemele ecologice atît de sensibile din zonă, se pare că vor fi rezolvate de mecanismele stricte ale hidraulicii şi economiei de piaţă, în sensul că deja costurile sînt mai mari decît veniturile, în cadrul problemelor legate de statutul Insulei Şerpilor şi platoului continental adiacent rămîne ca soluţia să fie dată de Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga.

Incursiune în geografie şi istorie

Insuliţa Şerpilor, numită de ruşi şi ucraineni, Zmeinîi, este situată la o distanţă de doar 44,8 km de uscat, adică de oraşul port românesc Sulina. Ea este o stîncă de structură calcaroasă, cu o suprafaţă de numai 17 hectare, cu o formă neregulată, avînd lungimea de 662 metri, lăţimea de 440 metri, cu ţărmurile care măsoară circa 4 km, înălţimea maximă pe acest teritoriu ieşit din apele mării fiind de doar 40 metri. În jurul contururilor sale, adîncimea mării variază între 4 şi 25 metri, ceea ce face imposibilă acostarea vaselor maritime la ţărm. Să mai adăugăm că este vorba de o formaţiune geologică de natură calcaroasă, cu vegetaţie săracă, redusă la ierburi, arbuşti, mai ales că este complet lipsită de surse proprii de apă potabilă. Or, tocmai aceste detalii reprezintă punctul de controversă acută între autorităţile politico-diplomatice din cele două state vecine.

Dincolo de disputa cu caracter istoric, cui aparţine de drept acest minuscul teritoriu? Este vorba de convenţia ONU asupra dreptului mării (Montego Bay - semnată pe 10 decembrie 1982) şi intrată în vigoare în 1994, după ce a fost ratificată de 60 de state. Potrivit prevederilor amintitei Convenţii internaţionale, recunoscută de ambele state, au dreptul la zona economica exclusivă de 200 mile marine, indiferent de adîncime, numai acele teritorii de uscat locuite permanent, cu resurse proprii. Asupra acestui aspect voi reveni.

Frămîntări tectonice care au dus la înălţarea munţilor Carpaţi şi formarea Mării Negre au dus şi la apariţia din ape a acelui petic mărunt de uscat. Primele informaţii despre ea ni le-au adus, fireşte, temerarii navigatori greci. Ei au botezat-o Insula Albă - Leuce, datorită aspectului ei calcaros, cu puţină vegetaţie. Singurele vieţuitoare care poposesc acolo, în afara păsărilor, sînt, desigur, şerpii de mare, care vin să se expună la soare, de unde şi numele dat de alţi navigatori. În Antichitate, potrivit unor urme arheologice găsite, pe insuliţă ar fi existat un templu din piatră închinat zeului Achile Pontarches, protector al navigaţiei şi comerţului. Aflat în exil în cetatea Tomis (Constanţa de azi) celebrul poet roman Ovidius a consemnat: "Achile locuieşte într-o insulă drept în faza Istrului (adică Dunării), în Marea Pontică. Acolo se află templul şi altarele lui Achile".

Au trecut milenii şi secole. Cine a stăpînit peste timp gurile fluviului a hotărît şi asupra acelui petic stîncos răsărit din valuri. După 1484, cînd au luat în stăpînire cetăţile Chilia şi Cetatea Albă de la oştenii şi tîrgoveţii lui Ştefan cel Mare, zona a fost în stăpînirea Turcilor.

În secolul al XIX-lea în lupta pentru dominaţie la Marea Neagră a intrat şi Imperiul ţarist - Rusia. Aceasta din urma, după Tratatul de Pace semnat în 1829 la Adrianopole, ajunge stăpînă la gurile Dunării. Atunci, Insula Şerpilor e amintită ca loc de amplasare a unui far. Pînă atunci ea a fost un loc fără nici un fel de importanţă. Odată cu deschiderea navigaţiei libere pe fluviu (care nu mai era "lac turcesc") a fost un timp "loc de far", mutat apoi la Sulina, spre a semnala vapoarelor punctul de intrare pe Dunăre.

În 1878, prin Tratatul semnat la Congresul de pace de la Berlin, România a primit Dobrogea, inclusiv Insula Şerpilor (articole 45-46 din Tratat), ca un fel de compensaţie pentru pierderea celor trei judeţe din sudul Basarabiei, luate astfel de Rusia, după ce a fost silită să le redea Moldovei la Congresul de Pace anterior, de la Paris, desfăşurat în urma înfrîngerii sale în "războiul Crimeei" (1853-1856). Astfel, după 1878, timp de 70 de ani, fără întrerupere, insuliţa de la gurile fluviului s-a aflat sub suzeranitatea statului român.

Nelocuită, fără apă şi vegetaţie consistentă, ea a rămas în acest interval ca un loc mai exotic, un punct de observaţie, popas al navelor diferiţilor cercetători. În perioada Primului Război Mondial, în 1917, insula unde se găsea un far, care atenţiona navele ce se găseau în dreptul Sulinei, al Deltei Dunării, a fost bombardată şi farul distrus de o navă de război germană aflată în luptă cu vase ruseşti. Farul va fi refăcut de români în 1922.

URSS, atît de interesată în recuperarea poziţiilor ţariste de la gurile Dunării, prin ocuparea Basarabiei în 1940, a ignorat total insula, care în acel moment nu prezenta nici un interes pentru dînsa. Pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, Insula Şerpilor s-a aflat în subordinea Comandamentului german naval (amiral Schwerzes Meer). Odată cu intrarea trupelor ruseşti în România şi cu actul de la 23 august 1944, un detaşament de marinari sovietici, pe 28 august 1944, a ocupat insula, după care s-a îndreptat spre Constanţa.

A urmat încheierea altei păci, a învingătorilor din cel de-al Doilea Război Mondial. De data aceasta, România s-a găsit, în ciuda contribuţiei sale alături de Aliaţi în ultima parte a războiului, în tabăra celor învinşi. Totuşi, Tratatul de pace, semnat la Paris în februarie 1947, a reatribuit frontiera româno-sovietică din 1940, astfel că Insula Şerpilor a rămas tot sub suveranitate românească. Dar nu pentru mult timp. Dacă iniţial ea a servit ca loc de închinare al năvălitorilor antici, apoi ca loc de far în perioada modernă, după cel de-al Doilea Război Mondial avea să fie resuscitat interesul asupra acestui golaş pinten de stîncă ieşit curios din valurile mării. Interesul s-a datorat invenţiei unor savanţi care au descoperit efectele undelor electromagnetice numite în limbaj curent sistemul radar, capabil să permită "vizibilitatea" la mare distanţă, indiferent de condiţiile meteo. Iar vecinii, sovietici, în condiţiile în care în perioada imediat postbelică s-a declanşat "războiul rece" şi s-a instituit "cortina de fier", erau direct interesaţi să "vadă" cît mai departe, spre teritorii adverse. Astfel, Uniunea Sovietică avea nevoie de acest minuscul teritoriu românesc.

Insula, sub autoritatea URSS

După încheierea Tratatului de la Paris, la un an diferenţă, s-a semnat cel de "prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între URSS şi Republica Populară Română". Ca în orice asemenea tratat general, s-a lăsat pe seama unor documente ulterioare delimitarea şi demarcarea limitelor frontierei dintre cele două state. Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat a fost însemnat tot pe 4 februarie 1948, de către Şeful guvernului român din acea epocă, dr. Petru Groza şi Veceslav Molotov, ministrul de externe sovietic. Cînd însă s-a trecut la practică, adică la delimitarea pe teren a frontierelor, s-au ivit probleme, URSS arătîndu-şi voinţa clară de a folosi insula în scopuri strategico-militare ca punct de supraveghere din radar a întregii zone. Se pune întrebarea: de ce nu a făcut-o înainte, chiar în Tratatul de pace? Atunci problema trebuia tratată şi cu ceilalţi semnatari, iar în februarie 1947 România încă nu fusese în întregime sovietizată!

Pe 23 mai 1948, România era deja înregimentată în "lagărul socialist", şi i s-a impus semnarea unui proces verbal prin care s-a consemnat sec că "Insula Şerpilor a fost înapoiată URSS de către R.P Română şi încadrată în teritoriul URSS". Aşa cum am arătat deja, după 1878 ea s-a aflat fără întrerupere sub suveranitatea ţării noastre, iar URSS a apărut ca stat abia în 1922 şi nici de atunci n-a aparţinut în nici o perioadă respectivului stat. Iar pentru o super-putere, cum era atunci URSS, şi cu un conducător cum era I.V. Stalin, n-aveau nici o importanţă "datoriile" de orice natură! Cel care a semnat actul din partea română, Eduard Mezincescu, în calitate de ministru plenipotenţiar, avea să fie luat la întrebări peste ani, mai precis în 1983, cînd România purta negocieri cu Uniunea Sovietică pentru retrocedarea ei. Să mai adăugăm că acel document a fost ratificat abia la 20 iunie 1961 şi numai de către Consiliul de Stat, nu şi de către organul legal, adică Parlamentul - Marea Adunare Naţională. De aceea, în condiţiile politicii de desovietizare şi independenţă, au început din 1967 mai multe runde de negocieri la nivel de experţi privind fixarea limitelor apelor teritoriale ale platoului continental şi a zonei economice speciale, incluzînd şi statutul insulei. Au avut loc discuţii pe parcursul a două decenii, dar a fost un adevărat dialog al surzilor, cum este şi cel prezent, în care experţii sovietici au fost înlocuiţi cu cei de la Kiev. Odată cu dezmembrarea URSS, noi discutăm acum cu ucrainenii.

Discuţiile cu Ucraina

În calitate de succesoare de drept a fostei URSS, Ucraina a demarat în 1995 negocieri în vederea încheierii a trei documente oficiale: Tratatul politic de bază, a unei Declaraţii comune, iar al treilea - un Tratat de frontieră. România a dorit ca în Declaraţia comună, care nu trebuia să fie ratificată de parlamente, să fie consemnate aspecte controversate referitoare la Pactul Ribbentrop-Molotov şi la frontiere, condamnîndu-se astfel urmările sale, aşa cum a făcut-o în decembrie 1989 Congresul deputaţilor poporului din URSS, dar partea ucraineană a refuzat, considerînd că în acest fel se exprimă "pretenţii teritoriale din partea Română".

În 1997, odată cu schimbarea politică de la Bucureşti, prin cîştigarea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale de coaliţia Convenţiei Democratice, cu perspectivele aderării ţării noastre la alianţa politico-militară NATO, care garanta frontierele ţării, dar cerea ca între statele membre sau vecinii lor să nu existe probleme litigioase nereglementate, tratativele s-au accelerat. S-a ajuns astfel ca, pe 2 iunie 1997, în vila care i-a aparţinut lui Ceauşescu să fie semnat Tratatul politic de bază între cele două state vecine. Să mai amintim că reprezentanţii opoziţiei de atunci, în frunte cu fostul preşedinte Ion Iliescu, acuzaţi constant de guvernarea democrată de sentimente prosovietice şi neocriptocomuniste, a refuzat să participe la ceremonie şi, apoi, ratificare.

Prin semnarea Tratatului de bază s-a pus astfel capăt controverselor legate de apartenenţa teritoriului insuliţei numită a Şerpilor, ea fiind recunoscută oficial ca aparţinînd Ucrainei, printr-un document de drept internaţional, validat de ambele parlamente din cele două ţări vecine. Ca urmare, a rămas în discuţie doar controversa privind situaţia ei din punct de vedere al dreptului marin, conform cu prevederile Convenţiei internaţionale semnate la Montego Bay în decembrie 1982, adică dacă în acest caz este sau nu vorba de un teritoriu locuit permanent, care are astfel dreptul la zonă economică proprie exclusivă de 200 mile marine? Autorităţile politice de la Kiev, de-a lungul anilor, indiferent de coloratura lor politică, au susţinut aceleaşi puncte de vedere: Insula Şerpilor este teritoriu ucrainean şi, în consecinţă, nu acceptă nici un fel de discuţii pe tema dreptului sau asupra insulei propriu-zise, cît şi a platoului său continental pe o rază de 12 mile marine (circa 20 km). Din punct de vedere militar, insula este un punct strategic deosebit, deoarece ansamblul militar instalat acolo (staţii radar de ultimă generaţie şi altele) asigură apărarea antiaeriană a hotarului sudic al Ucrainei. Dar, principalul motiv este de ordin economic: conducerea politică de la Kiev apreciază că rezervele de petrol şi gaze naturale existente în subsolul platoului continental din jurul insuliţei constituie rezerve strategice importante pentru suportul energetic al Ucrainei.

Am analizat principalele elemente ale celor două state vecine: Ucraina are o suprafaţă de circa trei ori mai mare şi o populaţie de peste două ori, adică 603.700 kmp - faţă de 237.500 şi, respectiv, 48,65 milioane faţă de 22,33 milioane (în 2002). În privinţa resurselor naturale revendicate în platoul continental adiacent, România avea o producţie de petrol (în 2001), de 6,2 milioane tone, iar Ucraina de 3,7 tone, în timp ce la gaze naturale era o producţie de 16,800 milioane metri cubi, faţă de 13,6 milioane metri cubi, cît a extras România în 2000 (date preluate din "ATLAS-Petit Larousse de pays du monde", ediţia 2004).

Cu toate că au producţiile amintite, ambele state sînt dependente, mai mult sau mai puţin, de importul de hidrocarburi din Federaţia Rusă. Ca urmare, ambele sînt direct interesate în exploatarea unor noi resurse, mai ales că în cazul ţării noastre nivelul exploatării a urmat o curbă descendentă în ultimele decenii, deşi din anii '80 noi am reuşit cu platformele de foraj marin să exploatăm petrol şi gaze într-o zonă mai la sud de platoul continental aflat în dispută. Trusturi mari internaţionale presează acum pe cei doi vecini să le încredinţeze exploatarea perimetrelor maritime de hidrocarburi.

În faţa intransigenţei părţii ucrainene, partea română a apelat de anul trecut la Curtea internaţională de Justiţie de la Haga, care să decidă dacă Insula Şerpilor e un teritoriu locuit permanent cu drept de zonă economică exclusivă.

În cazul României, ea a prezentat toată motivaţia proprie în documentele depuse, acum neavînd altceva de făcut decît să aştepte verdictul. În schimb, vecina noastră se străduieşte pe mai departe să adune fapte care să probeze "bogata activitate" de pe insuliţă. Astfel, amintim doar două asemenea fapte: în iunie 2003 preşedintele atunci în funcţie, Leonid Kucima, a făcut o vizită fulger pe acel teritoriu, deschizînd o sucursală a unei bănci ucrainene pentru necesităţile insularilor! În primăvara acestui an, premierul de coaliţie portocalie a fost şi el în vizită şi a trasat autorităţilor regiunii Odesa, de care depinde administrativ, să o introducă în circuitul turistic, prin deschiderea unui hotel "pentru Robinsoni", dotat cu o mică sală de conferinţe şi un restaurant.

Nu ne rămîne decît să aşteptăm decizia Curţii internaţionale de Justiţie.

«« inapoi  |